Ardealul, inima României
România, țara cu multe posibilități, dar încă nedescoperită.
România este o țară, puțin spus superbă din ceea ce privește natura. Pe scurt, aceasta dispune de toate formele de relief, de la munte până la mare, fluviu, râuri și monumente care datează de sute de ani. Însă, cu toate că îmi face mare plăcere să vorbesc despre toată România, acest articol va avea în prim-plan zona Ardealului.
Ce știm de fapt despre Ardeal?
Transilvania sau Ardeal este o regiune situată în interiorul arcului carpatic. Dispune de o istorie vastă, făcând parte la un moment dat din Imperiul Dac, Roman, Austriac și Regatul Ungariei. În prezent, este una dintre cele mai vizitate părți ale României, fapt datorat și situării acesteia în centrul țării. Ardealul dispune și de numeroase locații care oferă o liniște și o autenticitate greu de descris în cuvinte.
De ce Ardealul?
Totul începe din copilăria bunicului meu, acest articol fiind un omagiu în amintirea lui. Născându-se într-un satuc din apropierea satului Avram Iancu, bunicul meu și-a petrecut toată copilăria în cea mai din vârf casă, alături de ceilalți membrii ai familiei sale. Pe cât de multe lipsuri a avut, asta nu l-a împiedicat din a-și creea aventuri pe care să le povestească mai târziu nepoților.
Ardealul tradițional este o zonă plină de oameni simpli, dar cu o inimă mare. Indiferent de unde te-ai afla, localnicii constituie o mare parte din ceea ce înseamnă cum este perceput locul de către turiști. Cu toate acestea, pot spune că oriunde mă aflam în Ardeal, am întâlnit persoane care mi-au schimbat perspectiva asupra vieții, făcându-mă să realizez că simplitatea chiar constă în lucruri mărunte, iar fericirea vine datorită celor cu care te înconjori.
Frumusețile ascunse din Munții Apuseni
Această zonă este plină de locuri frumoase și care merită vizitate cel puțin o dată în viață. Însă, eu voi povesti despre intinerariul pe care l-am realizat împreună cu tatăl și sora mea și care m-a făcut să-mi amintesc ce frumoasă este viața retrasă de tot ceea ce înseamnă haosul de la oraș.
Mergând aproximativ cam câte 20.000 de pași pe zi, am reușit să vizităm numeroase locații a cărui existență ne era necunoscută. Gazdele pensiunii unde am fost cazați, în Gârda de Sus, ne-au informat despre câteva locații care nu erau atât de ușor de găsit nici pe internet. Desigur că am vizitat și Peștera Scărișoara, fiind și cea mai aproape. Însă, de o zi întreagă am avut nevoie pentru a ajunge pe jos la Izbucul Tăuzului, un râu care izvorăște de sub Piatra Tăuzului, creând un peisaj demn de poveste.
La doar câteva minute de Izbucul Tăuzului se află Ghețarul de la Vârtop, locul unde s-au descoperit cele mai vechi urme ale omului de Neanderthal din România. Cu toate că peștera este neamenajată deloc, singurele lumini fiind lanternele primite de la ghizi, pe mine acest fapt m-a impresionat. Odată ce toate luminile sunt stinse, bezna și liniștea te duce cu gândul la cum au trăit acei oameni și chiar animalele, nevăzând nimic și bazându-se doar pe simțuri.
A doua zi de adrenalină
Pentru doritorii de o aventură care îți ridică adrenalina la maxim, recomand Circuitul Văii Galbenă. Acest traseu are o dificultate de nivel mare și este cel mai lung din zona Padiș. În ciuda dificultății traseului, acesta oferă și peisaje spectaculoase, precum păduri de foioase și de conifere, câmpii pline cu flori, o cascadă, lanțuri montane cu pereți verticali. Principalele atracții întâlnite de-a lungul traseului sunt: Piatra Galbenei, Ghețarul Focul Viu, Poiana Florilor, Cheile Galbenei, Cascada Evantai.
Auzind de acest traseu de la turiștii cazați la aceeași cabană cu noi, am decis să-l parcurgem, neștiind la ce să ne așteptăm. Odată ajunși acolo, am citit pancarda unde menționa despre dificultatea acestuia și chiar dacă nu aveam recuzită, nu ne-a oprit din a începe aventura. Abia pe la jumătatea traseului, văzând că toți turiștii se îndreaptă spre direcția din care veneam noi, am realizat că noi îl începusem de la coadă la cap, ceea ce îl făcuse și mai dificil. Cu toate acestea, nu ne-am oprit și am reușit să ajungem la capătul acestuia doar cu puține zgârieturi, haine murdare și o aventură de neuitat.
Pentru zilele relaxante
După atâtea ore de cățărat pe munți, o relaxare este bine meritată. O locație la care se poate ajunge mult mai ușor este Groapa Ruginoasa. Aceasta s-a format datorită eroziunii depozitelor de cuarțite gresii și argile roșii. Odată ajuns la destinație, se poate sta pe iarba verde la un picnic sau doar sub razele soarelui, admirând peisajul.
Cea de-a doua locație până la care se poate ajunge cu mașina este Poiana Călineasa. Acolo am întâlnit o localnică care își vindea plăcintele și care ne-a povestit istoria locului și farmecul său. Odată cu înverzirea ierbii, localnicii din vale, numiți și moți, se mutau în poiană la „mutături”, niște construcții mici de lemn, concepute doar pentru dormit. Tot de la dânsa am aflat că veneau cu animalele pentru a le duce la păscut și nu se întorceau acasă până când nu venea toamna, iar vremea începea să fie din ce în ce mai rece.
În vârful dealului se află și o mănăstire recondiționată recent, de la care se aud cântece, oferind zonei un farmec și mai mare și, personal, liniște sufletească.
Satul scufundat
La întoarcerea spre casă, am decis să facem o abatere de la drum, care ne-a dus în satul Geamăna. Istoria acestui sat ne-a fost povestită de două localnice care nu au apucat decât să-și petreacă o parte din copilărie acolo, înainte ca tot ce le era mai drag să se scufunde.
Totul a început acum aproximativ 45 de ani, când Nicolae Ceaușescu, conducătorul țării la acea vreme, a ordonat crearea minei Roșia Poieni pentru extragerea de cupru. Minereurile de cupru extrase, zdrobite cât mai mărunt și amestecate cu apă și cianură, care ajută la dizolvarea rocii și separarea cuprului, formează un noroi dens. De atunci și până astăzi nimănui nu i-a păsat unde se duc aceste resturi transformate în noroi. Însă, Ceaușescu a găsit așa-zisa “soluție”, de a construi un baraj pentru a da drumul scurgerilor în vale, și anume peste satul Geamăna.
Încet-încet, văzând că nu mai au de ales, sătenii au lăsat totul în urma lor, privind din depărtare cum tot trecutul lor se scufundă.
Tot ce se mai poate vedea în ziua de azi este turla bisericii, care se afla și în cea mai înaltă zonă a satului. Iar pentru că mina este încă activă, în scurt timp nu va mai fi vizibilă nici aceasta.
